Biserica Reformata Tasnad

Biserica Reformata Tasnad

Episcopii Transilvaniei, în calitate de proprietari, au determinat evoluţia Tăşnadului şi a parohiei acestuia pe tot parcursul evului mediu. Nu cunoaştem exact data intrării localităţii în posesia episcopiei. Nu ştim deocamdată nici dacă Tăşnadul făcea parte din rândul localităţilor mai importante deja anterior invaziei mongole, sau doar după aceea. Cert este că, după retragerea mongolilor, în 1246, episcopul a făcut demersuri pentru repopularea localităţii prin obţinerea unor privilegii. Ca urmare, jurisdicţia voievodului Transilvaniei şi cea a comitelui a fost înlocuită de regele Béla al IV-lea cu aceea a juzilor episcopali, privilegiu întărit şi ulterior. 

În perioada ulterioară Tăşnadul a devenit treptat cel mai important centru al organizării diecezane din afara Transilvaniei. În poziţia de vicar de dincolo de Meseş al episcopului Transilvaniei, funcţie documentată începând cu anul 1301, a fost numit începând cu secolul al XV-lea, în mai multe rânduri, parohul de Tăşnad, în timp ce în perioada precedentă funcţia fusese exercitată de regulă de plebanul din Satu Mare sau de cel din Németi. Jurisdicţia vicarului episcopal s-a extins asupra arhidiaconatelor Sătmar, Solnoc şi Ugocea.

Începând cu secolul al XIV-lea, episcopii Transilvaniei au depus eforturi importante pentru consolidarea posesiunilor lor comitatense, urmărind organizarea unor domenii în jurul acestor proprietăţi. În acest sens au achiziţionat numeroase sate şi în jurul Tăşnadului.  Treptat, localitatea a devenit cel de-al doilea târg ca importanţă în comitatul Solnocul de Mijloc, după Zalău. Cu toate că Zalăul, aflat tot în proprietatea episcopiei, aducea venituri mult mai consistente,  din punctul de vedere al episcopiei, Tăşnadul dobândea o importanţă mai mare fiind reşedinţa vicarului, de asemenea al provizorului din fruntea domeniului şi ulterior sediu al castelanului. Acest fapt se reflectă atât în politica achiziţiilor domeniale, cât şi în intenţia episcopiei din 1474 de a construi un castellum în Tăşnad, care, se pare că a fost într-adevăr ridicat în preajma anului 1498. 

Pentru teritoriile îndepărtate de centrul episcopal de la Alba Iulia, aflate în nord şi nord-vest, Tăşnadul a constituit pentru o lungă perioadă în epoca medievală centrul jurisdicţiei vicariale. Aici vicarii, mai mult sau mai puţin experimentaţi în probleme juridice, judecau cu ajutorul parohilor din zonă, ori, în cazul proceselor civile, apelau la ajutorul unor asesori laici.  Actele emise de vicari erau contrasemnate de notarii din subordinea lor. Conform unor date din 1494 şi 1517 scaunul de judecată al vicarului se întrunea în sacristia bisericii parohiale Sf. Mihail din Tăşnad, în cazul primului proces citat fiind atestată prezenţa unui notar imperial şi a unui judecător papal delegat.  Nu ştim însă în ce măsură aceste documente reflectă un exerciţiu generalizat. După cum reiese dintr-un document datat în 1520 citaţiile la judecată se afişau de regulă pe uşa bisericii.

Biserica avea hramul Sf. Mihail – la fel ca şi catedrala de la Alba Iulia –  imaginea sfântului figurând şi pe pecetea vicarului.  În şirul parohilor de Tăşnad sunt cunoscuţi nominal relativ mulţi: Vicenţiu atestat în 1316  şi între 1341-1342, Mihail în 1402 (exercita şi funcţia de vicar),  Simon în 1426,  Ştefan în 1435,  Luca în 1439,  Ştefan Forrói între 1455 şi 1456,  Anton în 1460,  Mihail în 1468,  Mihail Hercegszántói în 1486 (exercita şi funcţia de vicar, fiind atestat anterior ca arhidiacon de Hunedoara şi canonic la Buda),  Vicenţiu în 1499 şi în 1507,  Andrei în 1512 (exercita şi funcţia de vicar),  Grigore în perioada 1520-1523 (exercita şi funcţia de vicar) . Sunt menţionaţi apoi altariştii Albert, Paul şi Ambrosie în 1417,  în 1494 viceparohul Ştefan, prezbiterii Ladislau şi Ştefan, capelanul Francisc, scolasticii Mihail şi Emeric,  iar în 1517 este atestat capelanul Emeric. 

Vicariatul presupunea şi cunoştinţe juridice solide, astfel că deţinătorii acestei funcţii erau de regulă persoane cu studii superioare. În 1494 spre exemplu în poziţia de vicar de Tăşnad şi arhidiacon de Crasna îl găsim pe Jakobus de Wienna, doctor medicorum et artium;  în perioada 1520-1523 parohul şi vicarul de Tăşnad era Grigore Sziléziai, decretorum doctor, care anterior urmase cursuri în Italia.

Pe lângă biserica parohială, la Tăşnad s-a construit la începutul secolului al XVI-lea şi o capelă. În 1508 capitlul de la Alba Iulia i-a încuviinţat lui Petru (fiul lui Ioan Csehi Vajda), convertit de la ortodoxie la catolicism, să construiască la capătul străzii Szarvad o capelă – sacellum seu capellam illam lapideam – închinată Sf. Ioan Evanghelistul. Aceasta avea să fie subordonată autorităţii parohiei şi urma să slujească convertirea schismaticilor.  În 1520, în fruntea capelei este atestat ca rector Blasius, în acelaşi timp locţiitorul vicarului.

Rangul înalt al bisericii parohiale justifică numărul mare de altare care funcţionau în interiorul acesteia. Izvoarele care ne stau la dispoziţie documentează existenţa a 15 altare, dedicate după cum urmează: Sf. Ecaterina (1460, 1507, 1517, 1520, 1543), Tuturor Sfinţilor (1507, 1543), Morţilor (1507, 1517, 1543), Sf. Treimi (1507, 1543), Corporis Christi (1507, 1517), Sfântului Duh (1507, 1517), Sf. Arhanghel Mihail (1507, 1543), Mariei Magdalena (1507), Sf. Ioan Botezătorul (1517, 1543), Sf. Apostoli Petru şi Pavel (1517), Înălţării Fecioarei (1543), Sf. Nicolae (1543), Schimbării la Faţă (1543), Regelui Sf. Ştefan (1543) şi Sf. Cruci (1543). 

Cu toate că nu se cunoaşte ctitorul niciunui altar, presupunem că fondatorul era în majoritatea cazurilor vicarul sau episcopul. Singura donaţie episcopală atestată documentar este cuprinsă în testamentul lui Francisc Várday din 1524, care lăsa bani şi produse parohiei şi  preotului acesteia.  Un document emis în 1468 menţionează bunurile donate de Margareta, văduva lui Mihail Dombói, în favoarea bisericii din Tăşnad.  În lista impozitelor din Tăşnad întocmită în 1549 au fost înregistrate şi 18 case aparţinând clericilor, acestea constituind probabil, cel puţin o parte a lor, locuinţele altariștilor.

Doctrinele Reformei s-au răspândit foarte devreme în târg, datorită în mare măsură activităţii lui Ştefan Szegedi Kis, care întors de la studii din străinătate, s-a angajat ca dascăl începând cu anul 1544. Activitatea sa a determinat pe episcopul şi custodia franciscană să trimită călugări franciscani la Tăşnad pentru apărarea credinţei. În 1542 este atestat aici Valentin Nádasdi, iar în perioada 1548-1550 Andrei Szántói.  Nu este exclusă posibilitatea convieţuirii ambelor culte religioase în biserica parohială medievală pentru încă o perioadă după secularizarea bunurilor episcopiei. În orice caz biserica parohială mai funcţiona în anii de după 1560.

Cel mai mare lăcaş de cult medieval din fostul comitat al Solnocului de Mijloc  a fost edificat pe marginea platoului Dealurilor Sălajului dinspre Câmpia de Vest astfel încât, turnul bisericii domină panorama dinspre Valea Ierului. Edificiul se compune dintr-o navă dreptunghiulară de 12,5 × 27 m şi un cor de 14,3 m lungime. Acesta din urmă este format din trei travee şi se încheie la răsărit cu cele cinci laturi ale unui octogon. Faţada vestică este dominată de turnul scund, aparent cu trei niveluri, construit în 1822 în stilul barocului tardiv. Laturii sudice a bisericii i s-a adosat un portic neogotic. Iniţial, în vecinătatea nordică a corului se situa o sacristie mare, cu suprafaţa de 7,6 × 8 m, ale cărei fundaţii au fost descoperite recent. S-a descoperit, de asemenea, şi ancadramentul dinspre cor al uşii sacristiei de odinioară.

Atât corul cât şi nava sunt sprijinite de contraforturi înalte, cu câte două trepte, amplasate oblic pe colţuri, respectiv perpendicular în dreptul arcului de triumf. Cele din urmă au grosimea dublă. Contraforturile delimitează travee late pe faţadele laterale. Zidurile bisericii sunt în întregime tencuite. La construcţia fundaţiilor s-a folosit cărămidă şi piatră brută, iar zidurile în elevaţie au fost ridicate din cărămidă, doar ancadramentele golurilor sunt cioplite din gresie. Un soclu cu grosimea de cca. 1,5-2 cărămizi, reparat şi completat în mai multe faze, înconjoară clădirea, cu excepţia faţadei nordice. Biserica nu are cornişă. Contraforturile corului sunt prevăzute la partea superioară cu lăcrimare profilate prin câte o scotie. Nu cunoaştem însă forma originală a lăcrimarelor contraforturilor navei. Treptele destul de înguste ale contraforturilor nu prezintă detalii profilate. Un brâu – profilat probabil în mod asemănător ca şi lăcrimarele – marca odinioară faţada corului în dreptul pervazului ferestrelor.

Acest detaliu, înlăturat complet ulterior, se desfăşura până la zidul răsăritean al sacristiei.  Imaginea de ansamblu a faţadei corului s-a schimbat în mod semnificativ odată cu renunţarea la brâul respectiv. Faţada sudică a navei și cea a corului, respectiv zidul estic al celei din urmă sunt străpunse de ferestre dispuse câte una în fiecare segment delimitat de contraforturi, în timp ce faţada nordică a bisericii nu prezintă nicio fereastră. Ambele ferestre de pe latura sudică a corului sunt dispuse dezaxat față de mijlocul segmentelor dintre contraforți, fiind mai îndepărtate de contrafortul aflat între ele. Turnul baroc acoperă aproape integral faţada vestică originală a bisericii. Fereastra încheiată în arc frânt din axul faţadei a fost parţial înzidită, fragmentele sale fiind vizibile în zilele noaste doar dinspre golul amenajat în zidul răsăritean al turnului.

Forma şi dispunerea ferestrelor tripartite, cu ambrazurile neprofilate, încheiate toate la aproximativ aceeaşi cotă, conferă un aspect unitar edificiului. Ferestrele corului sunt proporţional mai înguste şi au parapetul cu cca. 80 cm mai înalt în comparaţie cu cele din navă. Porticul modern acoperă jumătatea inferioară a ferestrei din spatele acestuia. Golul ferestrei este înzidit până la cota acoperişului porticului, dinspre interior putându-se însă observa nişa deschiderii de odinioară. Menourile lipsesc la toate ferestrele bisericii.

Stilul mulurilor diferă. La ferestrele navei se îmbină în compoziţii simetrice două-trei motive flamboiante mai mari, care înglobează la rândul lor motive secundare, asemănătoare unor oculi. În cazul ferestrelor din cor întâlnim muluri mai simple, compuse în primul rând din triunghiuri cu laturile arcuite, dar lipsesc complet motivele flamboiante.

Biserica dispune de trei porţi, cea de sub turn şi cea sudică putând avea premise medievale. Ancadramentele originale au fost însă îndepărtate sau sunt acoperite cu tencuială. Poarta de pe latura răsăriteană a corului a fost amenajată la începutul secolului al XX-lea. Biserica medievală avea un portal cu ancadrament din piatră şi în axul central al faţadei nordice a navei. Acesta a ieşit la iveală în cursul renovării din 1902,  ulterior fiind din nou înzidit şi redescoperit în 1995. Ancadramentul încheiat cu un arc în acoladă uşor turtit are ambrazura profilată printr-o scotie îngustă, baghetă, un profil de pară delimitat de cavete şi un listel.

Profilurile de pară se intersectează în partea superioară a cadrului, după care se pierd în scotia exterioară. Suprafaţa exterioară a ancadramentului şi soclul acestuia dezvelite de săpătura arheologică sunt foarte deteriorate. Astfel s-a putut stabili doar că soclul se încheia printr-un plan înclinat, intersectarea planurilor fiind decorată printr-o cavetă îngustă, în loc de o muchie simplă.

În secţiunea deschisă pentru cercetarea porţii am identificat, în imediata vecinătate a montantului din dreapta, două pietre profilate care par să fi fost fragmente ale soclului navei, care lângă poartă se răsfrângea în unghi drept pe verticală. Soclul ieşea din planul faţadei cu cca. 18-20 cm şi prezenta un profil cioplit într-un plan înclinat, compus dintr-o baghetă urmată de o cavetă lată şi un listel.

În prezent nava (24,3 × 10,7 m în interior) este tăvănită, dar s-au păstrat coloanele angajate şi arcele formeret ale bolţii originale care era compusă din trei travee. Coloanele angajate suple pornesc de la nivelul solului fiind uşor mai groase pe ultimii cca. 75-80 cm de sub nașterile nervurilor. Nervurile profilate cu scotii se desprind de pe elementele de sprijin arcuindu-se în faţa punctelor de îmbinare. Arcele formeret ale bolţii nu coboară direct pe semicoloane, ci pe capitelurile de epocă modernă ale acestora, compuse din echină şi abac. În colţurile navei, în locul coloanelor angajate s-au utilizat console semicilindrice, păstrate însă foarte fragmentar. Acestea pare că au fost ceva mai scurte decât porţiunea superioară a coloanelor angajate. Pe peretele apusean al navei nu s-au păstrat nici consolele, nici arcul formeret al bolţii de odinioară. Cercetarea de parament a relevat o cămăşuire aproximativ de grosimea unei cărămizi în această zonă, fără a putea explica deocamdată rolul acestei intervenţii.

Nava este delimitată de cor printr-un arc de triumf înalt, încheiat în arc frânt, sprijinit pe pilaștri cu muchiile teşite. În ciuda stratului gros de tencuială care acoperă naşterea arcului se poate descifra profilul format dintr-o cavetă cuprinsă între două planuri înclinate al impostei.
Corul are proporţii mult mai spectaculoase decât nava, cu lăţimea de 6,6 m şi înălţimea aproape dublă, de 12,2 m (cât înălţimea navei). Bolta în cruce pe ogive a corului porneşte la înălţimea considerabilă de 7,8 m. Nervurile acesteia se desprind din console identice (exceptând cele din colţurile vestice), cu secţiunea poligonală, profilate cu câte un listel respectiv un tor cuprins între cavete. Fiecare consolă este decorată cu câte un scut gol, ascuţit la bază.

Scuturile din închiderea corului sunt mai mici şi drepte la partea superioară, pe când celelalte au dimensiuni mai mari, sunt arcuite în partea superioară, au suprafaţa concavă şi câmpul despicat printr-o muchie subţire. Ogivele trapezoidale, profilate cu cavete, care formează bolţile corului se întâlnesc în chei de boltă decorate tot cu scuturi goale, cu excepţia celei din traveea răsăriteană. Între scuturile din cor, unul singur – cel de pe prima consolă a peretelui nordic – poartă şi blazon. În partea superioară a câmpului despicat apare anul 1476, sculptat în relief, dedesubt, cartierul din dreapta heraldică este fasciat cu cinci brâuri, cel din stânga fiind gol.

În cursul cercetărilor preliminare de parament, efectuate în 2010, s-au descoperit închiderea sediliei amenajate în peretele sudic, respectiv, parţial, tabernacolul şi ancadramentul medieval al uşii vechii sacristii, aflate pe peretele nordic. Nişa de şedere amenajată în jumătatea estică a peretelui sudic al corului prezintă un ancadrament de piatră, dreptunghiular. Profilatura acestuia – compusă din cavetă, listel, baghetă şi un listel lat în plan înclinat – se desprinde la baza montanţilor de pe suprafeţe înclinate. Axul lintelului este marcat printr-o mulură uşor adâncită, încheiată în arc frânt, intersecția lobilor secundari fiind marcată prin flori de crin.

De o parte şi de alta a mulurii, deasupra muchiei profilate a lintelului remarcăm amprentele unor decoraţii distruse ulterior. Conturul acestora este neregulat, par să arate forme mai clare doar în partea superioară (o linie dreaptă în cazul fragmentului din dreapta, respectiv o formă triunghiulară în cazul celeilalte). Fără îndoială acestea sunt rămăşiţele unor blazoane, detaliul triunghiular, în cazul fragmentului din stânga, putând fi interpretat eventual drept amprenta unei mitre.

Tabernacolul a fost descoperit la cca. 1,5 m de colţul nord-estic al corului. Acesta s-a păstrat în stare destul de degradată: în epoca modernă suprafaţa piesei a fost nivelată prin îndepărtarea elementelor plastice ieşite în relief, pentru ca aceasta să se încadreze în planul peretelui. Judecând după amprentele detaliilor distruse putem stabili că nişa tabernacolului se încheia într-un arc în acoladă decorat cu motive vegetale, fiale şi fleuroane. Luneta ancadramentului cuprindea muluri treflate, arcul închiderii a fost profilat cu o baghetă, iar montanţii prezentau un profil (baghetă?) mai lat urmat de alte două, mai înguste.

Odată ce profilurile amintite se întrerup la nivelul naşterii arcului, presupunem că montanţii aveau şi capiteluri. Partea inferioară a piesei nu a fost dezvelită încă, astfel nu putem pronunţa în legătură cu forma soclului. Nişa era încununată cu trei fiale – în vârful celei mijlocii se poate descifra amprenta unui fleuron – care delimitau două arcade oarbe semicirculare, ale căror muchii erau profilate cu câte o cavetă şi un listel.

Ancadramentul cu lintel pe console al uşii sacristiei prezintă două profiluri de pară alternate cu cavete şi cuprinse între două listeluri înguste. În colţurile superioare ale cadrului, profilul de pară dinspre exterior se despică în două, o ramură a acestuia continuând pe verticală, iar cealaltă urmând forma închiderii. Acestea se intersectează cu profilatura orizontală a lintelului.

Pe faţadă am identificat arcul de descărcare al acestei deschideri, de asemenea am observat anumite detalii cu privire la înfăţişarea sacristiei demolate.  Într-o primă fază, sacristia era tăvănită şi probabil supraetajată, iar ulterior aceasta a fost acoperită cu o boltă semicilindrică. Urme ale naşterii bolţii au fost identificate pe faţada nordică a corului, în timp ce amprentele arcului semicilindric au ieşit la iveală pe laturile contraforturilor. Cele două contraforturi de pe faţada nordică a corului sunt fără îndoială rămăşiţe ale zidurilor sacristiei de odinioară. Pe ambele elemente de sprijin au fost descoperite fragmentele unor deschideri: pe „contrafortul” răsăritean s-a identificat o jumătate din ambrazura unei ferestre care lumina parterul sacristiei.

Aceasta avea un ancadrament de piatră cu muchia teşită, încheiat în arc frânt. Actualul contrafort apusean (amplasat în dreptul arcului de triumf) era străpuns pe toată lăţimea sa de o fereastră semicirculară, care lumina fie etajul, fie podul sacristiei. O cezură verticală în grosimea contrafortului indică două faze de construcţie, cel puţin în ceea ce priveşte partea inferioară a acestuia: partea răsăriteană s-a clădit odată cu sacristia, iar cea apuseană se racorda la navă.Cercetarea de parament a relevat şi faptul că nava este contemporană cu zidul nordic al corului şi cu baza sacristiei de odinioară. Restul corului s-a clădit din cărămizi mai groase.

Şarpanta de tip medieval a bisericii reprezintă una dintre cele mai frumoase exemple ale genului din Transilvania, însă nu avem repere pentru datarea acesteia. 
Structura ei este formată din ferme compuse din căpriori, coardă, bară de agăţare, colţari, arbaletrieri, moază şi traversă. Rigidizarea structurii în direcţie longitudinală este asigurată de un sistem planar longitudinal central, format din pană de talpă, colţari, arbaletrieri cu înclinaţie opusă situaţi pe două nivele şi bare de agăţare.

Din analiza planului reiese că poziţia contraforturilor nu corespunde cu limita traveelor bolţii nici în navă şi nici în cor. Coloanele angajate din navă sunt cu cca. 20-60 cm dezaxate faţă de contraforturile corespunzătoare, iar în cazul corului dispoziţia elementelor de sprijin interioare şi exterioare diferă complet.

În cazul navei această situaţie se explică prin construcţia ulterioară a coloanelor angajate faţă de contraforturi, decalajul spaţial fiind datorat, se pare, grosimii mai mari a contraforturilor estice (după cum menţionasem şi anterior, zidul vestic al sacristiei şi contrafortul nord-estic au fost construite în faze diferite, lipite una de cealaltă). Din această cauză, pentru a se obţine travee identice ca lungime, coloanele angajate au fost amplasate mai spre răsărit (chiar şi aşa, traveea apuseană este mai scurtă decât celelalte). În această ordine de idei deducem şi faptul că nava este partea cea mai veche a bisericii fiind construită probabil în jurul unei biserici mai vechi.

La o perioadă relativ scurtă după aceasta s-a clădit baza sacristiei şi a zidului nordic al corului şi, în fine, în ultima fază, s-a construit noul cor şi partea superioară a sacristiei. În cazul corului, contrafortul sudic s-a construit vizavi de perechea sa nordică, în conformitate cu proiectul iniţial, însă dispoziţia ferestrelor indică deja schimbarea survenită pe parcurs în planul original, astfel că golurile corespund dispoziţiei traveelor noii bolţi, nemaifiind însă în ton cu ritmului contraforturilor. În cazul în care observaţiile noastre se confirmă, atunci limita superioară a cronologiei relative a construcţiilor trebuie stabilită în anul 1476, înscris pe consola din cor, datare susţinută şi de analiza stilistică a detaliilor plastice din biserică.

Coloanele angajate din navă cu ogivele desprinse prin arcuire reprezintă forme destul de răspândite pe aproape întreaga durată a secolului al XV-lea. Analiza sistemului de boltire din navă ar furniza informaţii mult mai relevante pentru datare, dar deocamdată nu deţinem date despre structura acestuia.  Tabernacolul are analogii la Bahnea  şi Aiud , în cazul piesei de la Tăşnad lipsind însă o încheiere orizontală accentuată a ancadramentului.

Structura şi profilatura uşii sacristiei constituie soluţii larg răspândite deja spre mijlocul secolului al XV-lea. Variantele mai complexe ale acestui tip de ancadrament, mai spectaculoase în ceea ce priveşte intersectare profilurilor, şi-au făcut apariţia în preajma anilor 1470, la Cluj, răspândindu-se ulterior şi în celelalte regiuni ale Transilvaniei. Acelaşi lucru este valabil şi pentru portalul nordic încheiat în arc în acoladă. De asemenea profilatura nişei de şedere a apărut deja la ferestre din epoca lui Sigismund de Luxemburg, dar ce-i drept, cu ordinea inversă a profilurilor.

Cât despre cele două blazoane distruse, cel mai la îndemână pare atribuirea lor episcopului şi vicarului. Legarea însemnelor de persoana vicarului pare mai problematică, date fiind regulile stricte din epocă privitoare la dreptul de folosinţă a mitrei în heraldică. Foarte probabil, toate scuturile de pe consolele şi cheile de boltă din cor erau pictate. Printre ele, credem că pe scutul inscripţionat era reprezentat alături de cartierul fasciat şi crucea cu traversă dublă din blazonul Regatului Ungar Datorită anului inscripţionat pe scut (1476), literatura de specialitate a pus construcţia bisericii pe seama episcopului de Transilvania, Ladislau Geréb.

Suntem de părere totuşi că episcopul, numit abia în luna septembrie a aceluiaşi an, a contribuit cel mult la finalizarea corului. Nici predecesorul său în această funcţie, marele cancelar, legatul şi diplomatul Gabriel de Verona, care şi-a desfăşurat activitatea mai ales în curtea regală nu s-a preocupat probabil prea mult de construcţia bisericii, iar în perioada precedentă, din 1468, tronul episcopal fusese vacant. Astfel, credem că rolul esenţial în edificare trebuie atribuit tocmai vicarilor, în primul rând lui Grigore Eszenyi  care a ocupat această funcţie între 1457-1468, respectiv lui Simon decretorum doctor,  parohului de Bistriţa, numit în fruntea vicariatului în 1470.

Biserica din Tăşnad se evidenţiază în rândul bisericilor sală din târgurile Transilvaniei, prin dimensiunile sale considerabile şi lungimea corului, acesta din urmă amintind de planurile bisericilor mendicante. Amploarea corului se justifică pe de-o parte, probabil, prin rangul important al bisericii şi dimensiunea corpului clerical (trebuie menţionaţi în primul rând preoţii altarişti ai bisericii), iar pe de altă parte prin pretenţiile de reprezentare. Aceleaşi motivaţii explică şi dimensiunile importante ale sălii sacristiei – suprafaţa interioară: 6,3 × 6,3 m, înălţimea: 5 m – destinată probabil de la bun început ca loc de întrunire a scaunului de judecată al vicarului.

Biserica Reformata Tasnad 1
Biserica Reformata Tasnad 2
Biserica Reformata Tasnad 3
Biserica Reformata Tasnad 4
Biserica Reformata Tasnad 5
Biserica Reformata Tasnad 6
Biserica Reformata Tasnad 7
Biserica Reformata Tasnad 8
Biserica Reformata Tasnad 9
Biserica Reformata Tasnad 10
Biserica Reformata Tasnad 11
Biserica Reformata Tasnad 12
Biserica Reformata Tasnad 13